Cum a vrut Ceauşescu „circuri ale foamei" pentru clujeni. Le-a şi găsit locul: în Mărăşti şi Zorilor

Cum a vrut Ceauşescu „circuri ale foamei
Două „circuri ale foamei" aşa cum sunt cunoscute în Bucureşti „fabricile de mâncare" ale lui Ceauşescu urmau să fie construite şi la Cluj. Cu una s-a şi început, cealaltă a rămas în stadiul de proiect până când regimul a abandonat ideea.

„Fabricile de mâncare", între care două au şi funcţionat în Bucureşti timp de câţiva ani, aveau ca scop simplificarea vieţii românilor, în special a gospodinelor, care nu mai trebuiau să gătească, doar să ia mâncarea în sufertaşe şi să o încălzească acasă; la fel, muncitorii de pe platformele industriale ar fi mâncat în cantinele combinatelor mâncare preparată în aceste „food court-uri" comuniste.

Una dintre aceste „fabrici de mâncare" urma să fie ridicată în spatele Liceului de Informatică. Amplasamentul a fost studiat de arhitectul Emanoil Tudose, cel are a desenat mare parte dintre cartierele comuniste ale Clujului, Mărăşti şi Mănăştur. „Unul dintre ultimele mari proiecte la care s-a lucrat pe vremea lui Ceauşescu erau fabricile de mâncare. Au fost construite la roşu, nu terminate. Primele mall-uri din Bucureşti au fost construite în aceste fabrici de mâncare", spune Tudose. „Din punct de vedere al amplasării, şi la Cluj am făcut asta. Aici urma să primeşti mâncarea, în sufertaş, iar cei care nu munceau urmau să nu mănânce. A fost o perioadă de tranziţie: cei care mergeau la slujbă mâncau acolo, pentru mic-dejun şi cină primeau alimente. În spatele Liceului de Informatică am studiat un amplasament pentru o fabrică de mâncare".


Toate documentaţiile pentru marile proiecte de infrastructură din Cluj au trecut prin mâna vicepreşedintelui Consiliului Popular Judeţean de atunci şi preşedinte al Consiliului Tehnico-Ştiinţific din Cluj, Nicolae Beuran, acum consilier la Camera de Comerţ şi Industrie Cluj. Toate proiectele mari aveau nevoie de avizul său, între acestea spitalele - cel de Recuperare, cel de Boli Infecţioase, Clujana şi altele. „Nu erau o găselniţă doar a lui Ceauşescu", spune acum Beuran despre „fabricile de mâncare". „Acestea fiinţează şi acum, în străinătate, într-un program mai amplu al administraţiei locale. Am văzut aşa ceva într-un oraş lângă Bordeaux, Pesac. Duc mâncarea pentru creşe şi grădiniţe, şi la spitale, şi ce mi s-a părut formidabil e asocierea acestei fabrici de mâncare cu toţi pensionarii. Le ducea mâncarea acasă. Îi lua omului din pensie un cuantum, iar dacă nu ajungea plăteşte Primăria".


„Şi la noi la Cluj, în afară de studierea amplasamentului de la Liceul de Informatică, s-a făcut una în Mărăşti", dezvăluie Beuran. "A fost ridicată şi avea un fel de cantină. Ar fi trebuit să facă mâncare pentru mai multe segmente. Era ideea că de ce să fie la fiecare spital bucătărie? Mai bine una centralizată şi trimitem acolo. Trebuia să fie o treabă economică. Vii şi faci multă mâncare, e evident că preţul pe unitatea de produs se reduce".


Proiectul nu a funcţionat însă decât câţiva ani, şi aceasta doar în Capitală, în Cluj nu s-a mai reuşit implementarea. De vină ar fi cei care lucrau în cantinele spitalelor, care se simţeau ameninţaţi, spune Beuran. „S-a făcut un studiu ca să se vadă câte astfel de fabrici ar trebui să fie, a fost demarat programul şi apoi s-a stins, s-a abandonat. Cei care puteau să se opună erau cei care funcţionau, care făceau mâncare. Le-ai luat slujba dacă ai concentrat totul în altă parte. Toţi se gândeau la asta. La CUG şi la alte combinate se desfiinţa bucătăria, maxim se păstra un punct de lucru, să încălzeşti mâncarea".

Ceauşescu a explicat într-un discurs scopul acestor „fabrici de mâncare": „oamenii, in primul rand femeile, dupa ce ies de la serviciu, să treacă pe aici să ia mâncarea în sufertaşe pe care, o dată ajunşi acasă, doar s-o încălzească şi apoi s-o consume".

Bucureşteanul Răzvan Bărbulescu explică într-un editorial pentru Jurnalul.ro cum funcţionau în Capitală aceste „fabrici de mâncare": „Circurile foamei s-au lansat ca Fabrici de mâncare în 1985. Era vorba despre un capitol din proiectul amplu al sistematizării Bucureştiului. Construirea complexurilor agroalimentare şi a "caselor de sănătate" făceau parte din modernizarea noii societăţi, "ca o dovadă a grijii partidului pentru o alimentaţie sănătoasă, pentru timpul liber al populaţiei, dar şi pentru prevenirea îmbolnăvirii". Să le rămână şi tovarăşelor femei timp pentru copii, familie, instrucţie, o carte, un film".

„Complexurile agroalimentare erau un fel de hypermarketuri comuniste pentru oamenii muncii. Un fel de cantine uriaşe. Partidul avea grijă de timpul gospodinei. Să nu se mai omoare cu gătitul. Veneai cu sufertaşul, fiindcă apăruseră sufertaşele, şi plecai ca la spital, cu mâncare pentru neamul internat. O cooperativă chiar dăduse lovitura, tot aşa cum o alta se pricopsise confecţionând ligheane din aluminiu pentru antenă, ca să prinzi bulgarii. Dar şmecheria cu sufertaşul n-a ţinut. În primul rând, din punct de vedere psihologic. Sufertaşul era sinonim cu sărăcia sau, cum ziceam, spitalul. Aşa că au rămas magazine şi nu cantine. (...) Responsabilii cu aprovizionarea Capitalei au făcut pe dracu'n patru să umple cele două complexuri cu marfă. În prima zi a fost ca la expoziţiile culinare. Stăteam pe Pantelimon, în apropiere de Piaţa Delfinului. Complexul era înălţat pe malul lacului, o construcţie pătrăţoasă din beton cu o cupolă gigant (de aici şi metafora cu circul). Beton cât într-o hidrocentrală. Betonul era marca comunismului. Dincolo de orice chestie tehnică, era şi un simbol pentru construcţia durabilă, trăinicia comunismului, veşnicia. Statisticile ne obişnuiseră cu câteva repere ca oţel, aluminiu, ciment pe cap de locuitor. Fabricile de mâncare erau o dovadă că şi la acest capitol, România nu era mai prejos. (...) Mă apropiasem de un vânzător de la semipreparate, unul Dorel şi nu mai ştiu cum. Între atâtea vânzătoare erau şi doi bărbaţi. Unul era dom' Dorel. Era mândru că lucrează în cadrul unui centru atât de prosper. Înalt, halat de un alb impecabil, aer distins. Politicos, amabil şi cu gesturi elegante. Părea şcolit la centre de protocol. Avea ce vin­de şi dădea încredere populaţiei. Femeile erau înnebunite după el. Do­rel era noua faţă a comerţului socia­list. (...) Nu era greu de înţeles de unde venea bunăstarea subită, de vreme ce bătea vântul prin alimentare şi băcănii. În subconştient, fiecare trăiam cu teama că minunea nu va ţine. Şi n-a ţinut. Căderea complexurilor a fost dramatică. Primul semn: pe la ora 5:00 după-amiază, marfa se cam termina. În curând s-a terminat pe la prânz. Apoi n-a mai fost decât dimineaţa, cu cozi interminabile, şi tot aşa. Au venit zilele când prin complex sufla vântul. Nici legumele nu mai erau ce-au fost odată. Dorel era din ce în ce mai pleoştit. Într-un târziu a dispărut de tot".

În anul 1989, anul înlăturării regimului comunist, doar două circuri ale foamei erau terminate, ambele în Bucureşti. Unul dintre ele, cel din cartierul Pantelimon, este acum parte dintr-o piaţă publică în zona Delfinul. Al doilea face parte din complexul comercial Unirea. Unele circuri ale foamei lăsate neterminate la căderea regimului comunist au fost mai târziu terminate și transformate în mall-uri: Bucureşti Mall, City Mall sau Plaza România. Un alt „circ al foamei" a fost transformat într-o universitate - Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir" de la Timpuri Noi.

Aurora Belouz, la vremea aceea inginer tehnolog în Direcţia de Aliment, Alimentaţie Publică din Ministerul Comerţului Interior, spune pentru Jurnalul Naţional geneza acestei idei.
Din China a venit şi ideea fabricilor de mâncare. Aurora Belouz a participat la înfiinţarea primei astfel de cantine orăşeneşti: "Fabricile de mâncare au fost tot o influenţă a unor vizite, îndeo­sebi în China, Coreea, unde toată lumea mânca prin aceste fabrici de mâncare. De fapt, bucătăriile mari de bloc s-au transformat în fabrici care trebuiau să facă mâncare în scop industrial. Trebuiau să facă ciorbă de burtă în marmite de sute de kilograme.

De ce s-a dorit aşa ceva? Tocmai ca să dirijeze exact aceste fonduri de marfă şi să strângă şurubul, să se facă economii. Pentru că acea cotă pe care ne-o dădea nu prea ajungea, nu era chiar suficientă, mai ales pentru o familie mai numeroasă, care avea copii în creştere, şi atunci foarte multă lume apela la restaurante de unde cumpăra carne crudă evaluată în friptură sau preparată, desigur mai scump, dar era mulţumitor că există un mijloc de procurare fără să mai stai atât la coadă.

La un moment dat s-a dibuit toată treaba asta, şi atunci s-a hotărât să strângem şurubul şi mai şi. Să îi ducem pe toţi la fabricile de mân­care. Circurile foamei erau fabricile de mâncare. Mai întâi, s-a facut «Unirea». S-au conceput aproape de '89. În '90 trebuia să iau conducerea fabricii Timpuri Noi, clădire care acum este sediul unei facultăţi.

La «Unirea», mâncarea se făcea în scop industrial. În faţa fiecărei fabrici era o unitate de servire, de livrare (o linie cu autoservire), nu pretenţioasă, o linie comună, «împinge tava». Acolo venea lu­mea şi mânca, pentru că nu avea carne pe piaţă. Preţurile erau medii pentru salarii­le din vremea respectivă, dar nu spectaculos de mici să zici că era acolo o aglo­meraţie teribilă.

Au fost foarte multe probleme, pentru că lumea a perceput ca atare fenomenul. În sensul că gustul preparatelor, oricât te-ai fi străduit, nu era la fel ca într-o tigaie sau ca într-o oală, era cu totul altceva. Şi, în plus, specialiştii din industrie nu prea erau specializaţi în aşa ceva. Prima fabrică de mâncare a fost făcută cu tot personalul de la abatorul Bucureşti. Erau ingineri de cursă lungă, care ştiau să facă tone de diverse şi mai aveau şi câte un bucătar, doi.

Problema este că n-a prea prins la public, din reţinere... «Ce ne dau ăştia la colectiv să mâncăm?», era întrebarea pe care şi-o punea populaţia. Şi apoi, pentru că mâncarea nu avea aceeaşi calitate pe care o ştia gospodina".

Ioan-Marius Bucur, prodecanul Facultăţii de Istorie a UBB şi un pasionat al istoriei contemporane, arată contextul internaţional în care a apărut această idee a alimentării „la comun": „în ultimul deceniu al regimului comunist, anii '80, toate ţările socialiste se confruntau cu o criză economică şi socială, alimentată de factori exogeni - criza petrolului dni anii 1970, mai exact creşterea preţului ţiţeiului, decalajele tehnologice faţă de economiile occidentale, care făceau ca preţurile produselor manufacturate să fie în defavoarea economiilor socialiste, etc - şi factori endogeni: decizia lui Ceauşescu de a achita datoria externă, în contextul pierderii clauzei naţiunii celei mai favorizate, decizia SUA fiind legată de nerespectarea drepturilor omului, ineficienţa sistemului de planificare economică şi altele. „Pe scurt, costurile ineficienţei economice au fost transformate în costuri sociale. Aşa s-a ajuns la raţionalizarea, prin introducerea cartelelor, începând cu 1981, a unor bunuri alimentare - zahăr, ulei, lapte, pâine - şi nealimentare - energie electrică, benzină şi motorină. În România, aceste raţionalizări, restricţii şi penuria de bunuri au atins cote necunoscute în ţările socialiste veicne. Într-un astfel de context economico-social a fost lansat şi celebrul program de „alimentare sănătoasă" a poporului român", explică el. Bucur precizează însă că nu ştie de planurile regimului comunist de înfiinţare a celor două „fabrici de alimente" din Mărăşti şi Zorilor.

 

Loading...
Comenteaza