Mărul discordiei – “vechi” şi “nou” în industria minieră

Mărul discordiei – “vechi” şi “nou” în industria minieră
Dacă până mai ieri Europa îşi conserva zăcămintele, preferând importul de metale preţioase, astăzi strategia comună europeană este complet schimbată.

A fost nevoie ca aprovizionarea Europei să fie periclitată de cererea crescută din India şi China pentru ca vechile exploatări să fie reconsiderate. începând cu anul 2005, ritmul deschiderilor exploatărilor aurifere este de o mină pe an. Criza a schimbat complet optica autorităţilor comunitare şi locale, dar nu şi tehnologia. Suedia şi Finlanda, principalii producători europeni, utilizează astăzi cianura în procesul de extracţie, la fel ca şi Statele Unite ale Americii, Noua Zeelandă sau Canada.

 

Cianurarea este procesul tehnologic utilizat, la nivel global, pentru extragerea aurului în peste 500 de exploatări miniere din întreaga lume şi din Europa, aproximativ 90% din aurul extras în ultimii 20 de ani în întreaga lume fiind obţinut astfel. Să zicem că turcii sau bulgarii, de exemplu, ar fi mai uşor de convins să treacă cu vederea riscurile de mediu. Dar oare cetăţenii finlandezi sau suedezi, recunoscuţi pentru preocupările ecologiste, sunt chiar aşa uşor de păcălit? Răspunsul este simplu: tehnologia extracţiei pe bază de cianuri are un lung istoric. în 125 de ani, ea s-a perfecţionat continuu.

 

în ultimii 50 de ani, recuperarea aurului şi argintului de la Roşia Montană s-a făcut exclusiv prin folosirea cianurii, cianuraţia minereului fiind făcută la Baia de Arieş, oraş aflat la circa 30 km distanţă de Roşia Montană. Datorită procesului de descompunere a cianurii în prezenţa factorilor de mediu, astăzi în iazul de decantare de la Baia de Arieş există păstrăvi, lumea face baie şi animalele sunt aduse la adăpat.

 

ONG-urile de mediu recunosc faptul că au fost experimentate diferite tehnologii alternative, însă cianura a continuat să rămână favorită, atât datorită modalităţilor de utilizare şi neutralizare a acesteia, cât şi riscurilor minime pentru oameni şi mediu. De altfel, doar 13% din cianura produsă în lume se foloseşte în industria minieră. Restul se foloseşte la fabricarea unor produse larg răspândite: materialele plastice, produsele farmaceutice, industria cosmetică, aditivii alimentari şi alte industrii.

 

Uniunea Europeană a reglementat utilizarea cianurii în industria minieră prin Directiva 2006/21/CE, iar România a implementat această directivă prin HG nr. 856 din 27 august 2008. Directiva prevede un nivelul maxim de cianură la descărcarea în iaz de la 10 mg/l. Mina de la Roşia Montană, conform proiectului tehnic care aşteaptă de trei ani o evaluare corectă, făcută de specialişti, prevede încă din prima zi de funcţionare o concentraţie  de 5-7 mg/l, deci jumătate din limita maximă admisă de legislaţia europeană şi naţională. După 6-12 luni de la depunerea în iazul de decantare, un steril de procesare cu o concentraţie de 6 mg/l se degradează în condiţii naturale şi ajunge la o concentraţie de sub 0,1 mg/l.

 

Recent, Cecilia Malmström, comisar european pentru Afaceri Interne, a afirmat că directiva din 2006, care este în vigoare la nivelul UE, asigură protecţie maximă pentru mediu şi pentru sănătatea oamenilor, cu referire la folosirea cianurilor în industria mineritului. “Având în vedere prevederile stricte ale Directivei pentru Reziduurile Miniere şi absenţa unor alternative viabile, o interdicţie generală a folosirii de cianuri în extragerea aurului nu pare potrivită în acest moment”, a declarat comisarul european.

 

Acestea fiind spuse, este tehnologia cu cianură o tehnologie veche sau nouă? Judecând la rece, fără să ne lăsăm impresionaţi de cuvântul-sperietoare, putem spune că tehnologia este suficient de veche încât să fie foarte bine cunoscută şi testată, dar şi suficient de modernă încât să fie folosită în mineritul aurifer din toată lumea, astăzi, în peste 90% dintre exploatări.

 

Loading...
Comenteaza