CENTENAR. Rolul jucat de Ferdinand I în realizarea Marii Uniri

CENTENAR. Rolul jucat de Ferdinand I în realizarea Marii Uniri
Regele Ferdinand și regina Maria

Regele Ferdinand I a pus interesele României mai presus de interesele personale, rațiunea învingând glasul sângelui.

 

În momentul în care a izbucnit primul război mondial, în anul 1914, România a decis păstrarea neutralității. Opiniile referitoare la intrarea în război erau cât se poate de antagonice.

Regele Carol I, de origine germană, ar fi intrat în război de partea Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman).


Pe lângă înclinația de sânge către Germania, regele Carol I dorea să respecte și un tratat secret, semnat în anul 1883 cu Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria și Italia), care obliga România să intre în război de partea acestora, în cazul în care ar fi fost necesar. Acest tratat aducea asigurări de integritate teritorială României, dar, în același timp, exista și ”asigurarea” Transilvaniei de către Austro-Ungaria. Atâta timp cât România și Austro-Ungaria erau în aceeași alianță, nu exista posibilitatea ridicării de revendicări teritoriale de către România unui stat aliat, în speță, Austro-Ungaria.


Voința unei părți a politicienilor și a unei mari părți a poporului a fost de a ne alia cu Antanta (Franța, Imperiul Britanic, Italia, Imperiul Rus și, ulterior, Statele Unite ale Americii), în speranța obținerii reîntregirii țării, prin redobândirea Transilvaniei.


Această stare de lipsă de consens a dus la soluția de compromis a neutralității României. Faptul că nu a putut să își țină promisiunea față de aliații săi a înrăutățit starea de sănătate a regelui Carol I. Acesta simțea că avea o obligație de sânge față de Germania, dar și una de onoare, deoarece semnase un tratat care obliga la acțiune în ajutorul statelor aliate. Carol I moare la data de 27 septembrie 1914, la Sinaia, și îl lasă la cârma țării pe nepotul său, Ferdinand I.

Ferdinand I este fiul lui Leopold, fratele mai mare al lui Carol I. Deoarece Carol I nu a avut moștenitori, acesta l-a numit pe Ferdinand I ca urmaș. Carol I a avut o fiică, Maria, care a decedat înainte de a împlini 4 ani. Cu toate acestea, ea nu ar fi putut moșteni tronul, fiind necesar un descendent masculin pentru succesiune.


Ferdinand, conducător de țară în vremuri de război


Născut la Sigmaringen (24 august 1865), Ferdinand urmează o pregătire militară temeinică, având înclinații către limbile străine (engleză, franceză, rusă, greacă, ebraică) și științele naturale. Învață limba română, geografia și istoria românilor înainte să vină în țară. Prima vizită a realizat-o la 15 ani, împreună cu tatăl său, Leopold, în anul 1881, cu ocazia încoronării lui Carol I ca rege al României. În anul 1893, Ferdinand se căsătorește cu Maria, membră a casei regale a Marii Britanii (nepoate Reginei Victoria), la Sigmaringen, în Germania.


Membru al Armatei Române încă din 1886 (în care s-a înrolat cu gradul de sublocotenent), Ferdinand I urcă pe tron la data de 11 octombrie 1914. Aproape încă doi ani, până în luna august 1916, a reușit să păstreze neutralitatea României față de războiul care se derula la granițele sale. Neutralitatea și inacțiunea nu asigurau României nici un avantaj, însă Ferdinand I, militar de carieră, a știut că armata nu ar fi făcut față rigorilor războiului care se ducea. În acest timp, s-au făcut eforturi pentru înzestrarea armatei. De asemenea, s-au purtat dialoguri pe canale de comunicare oficiale și neoficiale cu cancelariile statelor beligerante, pentru a se pune în discuție condițiile în care România ar fi dispusă să renunțe la neutralitate și să se alieze cu unul dintre cele două blocuri aflate în conflict. Datorită relațiilor informale și chiar de rudenie pe care familia regală le avea în rândul celorlalte familii regale ale Europei, s-a putut comunica poziția României până la cele mai înalte nivele de decizie.


Război contra țării sale natale


În ciuda originii sale germane, Ferdinand I decide intrarea României în război alături de Antanta și împotriva Germaniei la data de 14 august 1916. Pentru a lua această decizie, Ferdinand I a avut de ales între rădăcinile sale germane și opțiunea de a încerca să reîntregească țara căreia i-a jurat credință. A cântărit mai greu simțul datoriei față de țară, astfel că România pornește pe drumul la finalul căruia va avea să își găsească reîntregirea.


Parcursul nu a fost ușor deloc, dimpotrivă. Prestația Armatei Române la intrarea în război fiind una modestă, după doar patru luni de la ridicarea armelor, România se afla deja într-o situație limită, Ferdinand și guvernul fiind nevoiți să se refugieze la Iași. Sudul țării și Bucureștiul au fost ocupate de Puterile Centrale, ajutate și de intrarea Bulgariei în război. Înfrângerile rapide care au urmat intrării în război au produs pierderi mari de vieți omenești, dublate și de foametea și morțile produse de epidemiile care au bântuit frontul. Iarna anului 1916 spre 1917 a fost una de cumpănă. Moralul populației era scăzut și nu se întrevedeau elemente care să motiveze. Mai mult, Basarabia era victima acțiunilor de propagandă bolșevică, care îndemnau populația la abandonarea luptei. Din aceste motive, pentru a nu pierde speranța continuării luptei alături de aliați până la capăt, regele Ferdinand I și regina Maria au luat parte în mod activ la viața de pe front, regina servind chiar la îngrijirea răniților.


Revoluția bolșevică din Rusia a însemnat în același timp o catastrofă și o oportunitate pentru România. A fost o catastrofă deoarece România rămâne singură pe frontul de est. Rusia a ieșit din război printr-o pace separată, în decembrie 1917. Oportunitatea a reprezentat-o slăbirea Rusiei în interior și concentrarea pe problemele interne, într-un moment în care România lupta pentru reîntregirea teritorială.


Sprijinul primit din partea misiunii militare franceze, condusă de către Generalul Henri Mathias Berthelot, a împins războiul spre o luptă de rezistență și a împiedicat o capitulare rapidă. În anul 1917 au loc eroicele bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, unde românii au fixat linia frontului iar generali de armată, precum Constantin Prezan, Eremia Grigorescu sau Alexandru Averescu, se fac remarcați prin prestațiile lor pe câmpul de luptă în fața armatelor Puterilor Centrale conduse de către generalul August von Mackensen.


La un pas de capitulare, apoi victorioși


În toamna anului 1917, în condițiile pierderii sprijinului aliatului rus și având în vedere dificultățile pe care le provocau armatele Puterilor Centrale, România este la un pas să capituleze. Regina Maria a jucat un rol crucial în împiedicarea materializării semnării unei păci separate rușinoase pentru România. Regele Ferdinand I, la presiunea reginei Maria, nu a ratificat niciodată pacea separată dintre România și Puterile Centrale, semnată de guvernul României prin Alexandru Marghiloman și ratificată de Camera Deputaților și de Senat.


Din fericire, evoluția frontului de vest se schimbă radical odată cu intrarea Statelor Unite ale Americii în război de partea Antantei. Același guvern Marghiloman anulează prevederile păcii separate și decide reintrarea în război împotriva Puterilor Centrale. Armata Română înaintează în forță și reintră în București, avându-l pe Regele Ferdinand I în fruntea sa.


Acțiunile armate, în final victorioase, purtate de România în primul război mondial au fost încununate de uniri succesive cu teritoriile românești Basarabia (27 martie 1918), Bucovina (28 noiembrie 1918) și Transilvania (1 decembrie 1918). Aceste uniri au fost favorizate de colapsul Rusiei (care revendica Basarabia) și de înfrângerea Austro-Ungariei în primul război mondial (deoarece includea Bucovina și Transilvania).


România semnează păci succesive cu țările cu care s-a aflat în război (cu Germania, la Versailles, 28 iunie 1919; cu Turcia, Lausanne, 24 iulie 1923; cu Bulgaria, la Neuilly-sur-Seine, 27 noiembrie 1919; cu Austria, la Saint Germain-en-Laye, în data de 10 decembrie 1919; cu Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920). Recunoașterea internațională a României Mari a venit după Conferința de Pace de la Paris (1919).


Primul rege al României Mari


Regele Ferdinand I devine rege peste o Românie Mare, la capătul unui război mondial marcat de momente dramatice și eroice. Este încoronat, la Alba Iulia, în Catedrala Reîntregirii, la data de 15 octombrie 1922, ca rege al tuturor românilor, alături de soția sa, regina Maria, în timpul unei slujbe oficiate de către Patriarhul Miron Cristea.


În discursul de după binecuvântarea patriarhului, Regele Ferdinand I a spus: ”Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oțel de la Plevna, pe care noi și glorioasele lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile și de pretutindeni, prin credința lor, prin munca și prin jertfa lor, au asigurat unitatea națională, și salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas și o simțire, de la Tisa până la Nistru și până la Mare.”


Sub Ferdinand I au fost realizate mai multe reforme interne, printre care cea agrară (1921), constituțională (1923), administrativă (1925) și electorală (vot universal, egal, direct și secret), care au oferit baza pentru un cadru solid de dezvoltare a societății în ansamblul ei.

În politica externă, cea mai mare realizare din timpul lui Ferdinand I este, de departe, recunoașterea României Mari de către actorii internaționali. Această recunoaștere a reprezentat reușita diplomației românești în ansamblu.


În viața de familie, Ferdinand I a fost binecuvântat cu șase copii (Carol al II-lea, Elisabeta, Maria, Nicolae, Ileana și Mircea). Din cauza comportamentului considerat inadecvat al lui Carol al II-lea (prințul moștenitor), Ferdinand I l-a desemnat drept urmaș la succesiune pe nepotul acestuia, Mihai (fiul lui Carol al II-lea cu regina Elena). Cu toate acestea, și Carol al II-lea va urma să fie rege al României, între 1930 și 1940, conducând un regim de dictatură regală.


Ferdinand I moare la Sinaia, în 20 iulie 1927, lăsând în urmă imaginea omului care a întruchipat devotamentul în relația cu statul al cărui conducător a fost și pe care l-a servit din calitatea sa de rege. Ferdinand I a pus interesele României mai presus de interesele personale, rațiunea învingând glasul sângelui, toate acestea pentru ca la finalul vieții sale să rămână în memoria poporului drept cel care a reîntregit România Mare în urmă cu 100 de ani.

Loading...
Comenteaza